Arcașul

  • de

Dacă ar fi să încep să descriu lucrurile din capul meu ar fi câteva imagini pe care le-aș putea asocia: o plajă, cu soare ce încălzește valurile ce se sparg cu putere de maluri, ajungând pe nisipul fierbinte. Acolo, pe nisip, sub niște umbrele, tolăniți pe prosoapele lor, la soare, stau oamenii. Zeci de oameni. Care fac, fiecare, câte un lucru diferit. Poți observa mamele cum stau îngrijorate cu ochii după odraslele lor, uitând să se mai dea cu loțiune, ceea ce le face să arate mai roșii decât crabii. Dacă întorci capul câțiva milimetri mai încolo, vei vedea un bărbat de vârstă mijlocie pescuind, o femeie citind, copii alergând care încotro, într-o continuă fierbinte bătaie cu apă. Precum oamenii răsfirați în toate colțurile plajei, așa îmi simt eu gândurile împrăștiate în fiecare colț al minții. Ca un ghem multicolor de idei și sunete, frânturi de conversații, fragmente din cărți, liste de treburi, tablouri, picturi, desene, apoi alte idei și alte sunete noi care după ce se amestecă în ghem devin familiare și confortabile.

Asta până să se amestece totul, iar eu să mă prind, dând din mâini și din picioare disperată să mă desprind din încâlceala lor. Sunt o persoană organizată, aș putea spune, dar oricât de lună și bec ar fi camera mea, capul meu atârnă greu de haosul ce-l umple. Există nopți în care stau cu ochii în tavan, fixând planetele și steluțele fosforescente, încercând să mă adun. Uneori simt cum stresul, cu picioarele lui lungi mă ajunge, mă prinde din urmă, deoarece gândurile mele încep să creeze alte gânduri ce răsună precum niște întrebări. Ca un ecou ce se ciocnește de pereții unei peșteri, răsunând la nesfârșit. Ca alarma enervantă ce nu se mai oprește din sunat, chiar când ți-e somnul cel mai dulce. Ce fac dacă nu termin referatul? Oare am timp să-mi învăț la biologie? Desenului ăstuia îi mai trebuie ceva? Ce e dincolo de moarte? La ce facultate merg? Dacă iau notă mică la test și nu-mi iese media, nu intru la facultate bună și-mi ratez viața? Ce fac atunci? De ce mă simt așa? De ce nu am 18 ani să pot să mă desprind de toate și să plec să văd lumea?

Dar…oricât de mare ar fi haosul captiv în mintea mea, într-un fel, prin mijloace neînțelese de mine, viața își urmează cursul. Zilele trec uneori rapid, alteori mai greu. Lunea e de cele mai multe ori cea mai grea zi pentru că mi-e greu să mă desprind de liniștitul weekend ca mai apoi să mă propulsez în următoarea săptămână aglomerată și agitată precum o stradă din New York, la ora de vârf. Ceea ce e uimitor este faptul că după ziua de luni, ajunge instantaneu ziua de vineri și când ai clipit o dată, s-a dus anul, s-a dus vacanța…

Sunt încă la liceu și uneori mă gândesc că aș da totul să pot să-l termin cât mai repede, să plec. Dar mi-e frică, că oricât de tare aș fugii, oricât de departe aș ajunge, gândurile m-ar prinde din urmă și s-ar prinde de mine adânc, cu ghearele, ca un memento al faptului că nu pot scăpa.

– Eliza?Elizaaaa? Mă auzi?

Cineva mă strigă. Sunt ca într-un tunel, iar la capăt se aude o voce familiară.

– Hm? Atât răspund vocii, chiar dacă în capul meu urlu cu putere: Cine ești? Ce se întâmplă? Unde sunt?

– Eliza, pe unde îți zboară mintea?

Clatin din cap, iar norul de ceață mi se îndepărtează de pe ochi și acum pot să-l văd mai bine pe David cum se bâțâie de pe un picior pe altul, clar agitat.

– Ești gata?

– Gata? îngaim eu. Pentru ce?

Ridică două arcuri și le flutură cu frenezie în fața ochilor mei.

– Ah, da! clatin eu din cap, surâzând, încercând să mai alung din penibilul momentului. Hai să mergem. Scuze pentru mai devreme. M-am pierdut printre rânduri.

Surâde și el, oferindu-mi cel mai frumos zâmbet cu gropițe.

– Mai degrabă te-ai scufundat. Nici nu m-ai auzit când am venit.

– Îmi pare rău…serios! Îmi scarpin stânjenită ceafa, fixând cu privirea modelul pirogravat pe arcul meu de lemn. Sunt spirale și punctulețe. Pe interiorul curbei, are un semn pe care l-am găsit întâmplător pe net și care simbolizează pace. Liniște. Exact ceea ce am nevoie.

– Hai! Și se întoarce cu spatele, pornind spre parc.

E frumos, cu iarbă proaspătă și copaci înalți și scorțoși. David se oprește la patru metri de un castan bătrân, pe care am prins o țintă precum cele de Darts. Mă întreb ce o gândi el acum. Oare bluza asta mi se potrivește? Arăt bine? Sunt oare grasă? Poate n-ar fi trebuit să fi mâncat chips-urile alea ieri. Începe să-mi vâjâie capul, palmele îmi transpiră, stomacul mi-l simt pe jos, pe pământ.

David își armează arcul și la fel fac și eu. Desfășor coarda, îl întorc ca să fie cu capătul legat în partea de jos. Proptesc arcul în pământ. Am făcut asta de sute de ori de când mă știu, dar nu a fost niciodată mai mult decât o copilărie, un hobby. Nu și acum. Urmează prima mea competiție și deja mi se îmoaie picioarele numai gandindu-mă. Îmi trec un picior pe după arcul mare și îl îndoi ca să pot fixa și celălat capăt al coardei. Constat că între mine și arc nu e prea mare diferență de înălțime. Cu toate acestea îl țin bine în mână. E al meu. A fost făcut să fie al meu. Nu numai ca o metaforă, dar chiar, pe bune, pentru că tata l-a cioplit special pentru mine acum un an, de când am început serios tirul cu arcul.

Țin minte și acum, cum, pe când eram doar cât un sfert de buletin (pentru că în niciun caz nu eram de jumătate, nu că acum aș fi sau ceva) îmi căutam prin toate crengile și bețele material pentru arcuri. Într-un timp luam elasticele din trusa mamei de cusut și le puneam crengilor corzi. Tata mi-a bătut cuie în vârful altor câteva bețe care s-au transformat în săgeți. Săgețile acelea au zburat, lansate din elasticul mamei prin toată copilăria mea, au străbătut iuți norii și au aterizat cu zbanguri pe tabla de pe casă. Am fost nevoită de nenumărate ori să mă urc să le recuperez dar nu le găseam niciodată pe toate. Probabil unele încă-și mai fac veacul acolo, uitate pe casă, în trecut, unde oricât de tare aș întinde mâna, nu voi mai putea ajunge.

În orice caz, am ajuns în primul meu an de liceu, anul trecut, să mă înscriu la un voluntariat cu tematică istorică. Cum sunt un șoarece de bibliotecă pasionat, iar istoria are un loc special în inima mea, am ajuns să mă înscriu. Toate aceste motive tocilărești, cum le-ar cataloga unii, au fost însă pecetluite de o simplă propoziție, care m-a atras precum un șoarece de brânză.

„Avem ateliere de tir cu arcul”. Atunci ochii mi s-au aprins precum niște beculețe în dimineața de Crăciun. Așa că mi-am trecut numele pe tabel, iar în sâmbăta acelei săptămâni am făcut prima dată cunoștință cu un arc adevărat. Erau două chiar, cele mai bune, unul maro și unul negru. Cel îmbrăcat în piele maro era mai slab, cum spuneau ei, așa că era mult mai ușor să încerci să tragi cu el, ca începător. Dar cel negru, era mai mare, mai frumos și era îmbrăcat într-un aer aparte, pentru că mie nu au voit să mi-l dea în mână, cu una, cu două. În primul rând, la cei un metru cincizeci ai mei, păream mic copil pe lângă ceilalți așa că m-au bătut frumos pe spate și mi-au spus, cu puțină aroganță strecurată în voce, că sunt prea mică și că arcul acela e prea tare pentru mine. Nu aș putea să lansez o săgeată. Ha! Să mi se spună că nu pot să fac un lucru mi se părea atât de nedrept, mă simțeam dată la o parte. Cu toate vorbele lor aiurea, am simțit cum îmi urcă sângele în obraji și inima îmi bate mai tare. Îmi displace când oamenii îmi pun limite. Vreau să fiu liberă, precum Spirit, din desenul acela animat la care îmi plăcea să mă uit când eram mai mică, împreună cu fratele meu.

Mi-am schimbat atunci rândul, am trecut neobservată, în linia celor care trăgeau cu arcul negru. Să fii micuț are și avantaje, uneori. Când a venit rândul meu, supraveghetorii au încercat să-mi spună că nu pot. Le-am spus că vreau doar să încerc. Aveam dreptul la două săgeți, ca toți ceilalți. Când au văzut că rămân fermă pe poziție, au ridicat neputincioși din umeri și mi-au lăsat cale liberă. M-am așezat așa cum ne învățaseră. Cu piciorul drept înainte, cel stâng înapoi, spatele drept, săgeata fixată pe pumn, cotul la nivelul urechii…și am tras. Bineînțeles că am eșuat, săgeata plutind în jos la doi metri mai în față. Câțiva au râs, dar eu mi-am încordat spatele, iar pentru o secundă, ei au dispărut, iar arcul a devenit parte din mine. A doua săgeată a spintecat aerul și aterizat aproape de țintă, mult mai departe decât săgețile celorlați. De atunci nimeni nu mi-a mai spus că nu pot să trag cu arcul negru, care de-a lungul lunilor în care am tot lansat săgeți peste garduri și am tot lovit în tot ce puteam folosi drept țintă (deoarece nu aveau una propriu zis), am țintit în table și chiar în gardul vecinilor, mereu în același punct, unde se regăsea calmul meu (asta pânâ începeau să latre câinii și eram nevoită să-mi schimb terenul), acesta a devenit al meu. Nu puteam să-l iau acasă, dar când eram acolo, conexiunea noastră împiedica pe alții să-l folosească. M-am tot antrenat și nu a fost deloc așa cum m-am așteptat. M-au durut degetele, mi-am făcut răni pe braț de la săgețile ce zburau prea aproape și-mi vâjâiau la ureche, dar nu m-am lăsat. Nici când ploua, nici când era prea cald sau prea frig, de fiecare dată când veneam acolo, toată lumea știa că eu mă duc să trag cu arcul.

La un moment dat, în dragostea aceasta a mea mi s-a pus în cale președinta grupului care voia ca eu să fiu dansatoare, cum erau pe vremea romanilor, ceea ce îmi oferea un rol de bacantă în spectacolele ocazionale organizate de asociație, când eu doream cu orice preț să mă lupt cu arcul și săgețile, nu să arunc curcubee din fluturări de mâini sau să mă zbengui în rochițe ca celelalte. Ea voia să fie arcașul principal, dar eu iubeam arcul cu atâta intensitate, așa că am ieșit din spectacolul lor, cu arcul în mână și tolba de săgeți în spate, ferm hotărâtă de decizia mea..

Am continuat să țintesc, să mă antrenez și chiar am devenit destul de bună la asta. Am ajuns chiar să învăț și niște nou veniți, cum să țină arcul, cum să tragă, ceea ce m-a făcut să mă simt bine, apreciată. Cumva, chiar respectată. Vocile haotice din capul meu erau încă acolo, dar atunci când ținteam cu arcul, totul dispărea și în fracțiunile acele de secundă, când toată ființa mea se concentra asupra unui punct, unul singur, eram adunată. M-a făcut să-mi doresc să fac asta la nesfărșit.

Ca să fiu sinceră, multe alte experiențele ale mele în cadrul acelui cerc, nu au fost chiar plăcute, ceea ce m-a făcut să mă retrag, în vară. Dragostea pentru acest sport, a rămas totuși, ca o urmă marcată pe sufletul meu. Din moment ce mă retrăsesem și nu mai aveam arc l-am sâcâit pe tata până și-a făcut timp și mi l-a cioplit pe cel pe care azi îl țin în mână.

– Ține minte, spune David, vocea lui umplând parcul liniștit. Atunci când lansezi o săgeată, fixează întâi ținta, apoi trage de coardă în spate si lanseaz-o cât mai repede, nu te gândi prea mult, nu ține prea mult săgeata încordată. Cu cât îi dai drumul mai repede, cu atât zboară mai repede și mai bine. Uite. Își ia arcul și-mi face o frumoasă demonstrație. Săgeata făcută de mine, cu vârful ascuțit zboară și se înfige în țintă, aproape de mijloc.

– Vezi?

Încuviințez. Vocile vin, le aud înfundat, dar sunt aproape. Dacă nu reușesc? Dacă eșuez la competiție? Mă uit la David și la felul în care părul brunet și ciufulit îi cade în ochi. Băiatul ăsta nu mi-e mai mult decât un prieten și simt cum roșesc când mă gândesc că poate am putea fi mai mult…El a fost acolo pentru mine, în ploaie, în soare, ne-am făcut bătături împreună și e și azi aici, când ceilalți nu sunt. El vede că-l privesc și scoate cumva stânjenit un obiect din buzunar.

– Uite, spune încet, deși nu mai e nimeni altcineva acolo. Îmi trece peste degetul arătător și mijlociu, continuă spre palmă și acolo prinde apărătoarea.Ți-am luat asta.

Fluturași îmi cresc în stomac, ca-n cărțile siropoase de dragoste pe care le citesc pe furiș bibliotecarele când cred că nu le vede nimeni. E cel mai frumos lucru pe care mi l-a oferit cineva. Așa cred, acum nu-mi aduc exact aminte de oricare alt exemplu.

– Să-ți poarte noroc, spune și după ce îmi mai ține puțin mâna îmi dă drumul și îmi zâmbește larg, etalându-și gropițele. Îi întorc zâmbetul, tot cu gropițe.

– Mulțumesc. Îl strâng în brațe și mă gândesc că poate, nu numai arcul e singul lucru care mă liniștește. Poate. Când îi dau drumul, are o roșeață adorabilă în obraji. Mă întorc la arcul meu, surâzănd.

Cu o ultimă inspirație, privirea mi se concentrează în mijlocul țintei. Vocile se opresc, stinse, îndepărtate, iar capul îmi e acum în echilibru cu corpul meu. Nimic nu se mai aude în fundal, decât bătăile inimii mele. Ba nu. Mai e o șoaptă acolo. Înceată, dar o aud, cu fiecare fibră. O simt. Poți să faci asta. Ziua de mâine, competiția, președinta grupului, întâmplările rele, nu mai contează. Trag de săgeată în spate și pentru o clipă, numai una, fac un pas mic în trecut, în vremea când arcul meu era doar un băț, apoi lansez săgeata și ea străpunge aerul, înaintând energică, parcă vie, spre viitor și se înfige cu încăpățânare fix în mijloc.

Maria Botnaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *