Salcia din spatele casei

  • de

Pădurea nu mai pare aşa de înfricoşătoare ca noaptea trecută. Nimic din răutatea şi invidia cu care o privise salcia din spatele casei pe Eliza doar cu câteva ore în urmă nu se mai vedea. Deşi întreaga sa viaţă Eliza a trăit cu pădurea atât de aproape de casă, nu s-a putut obişnui cu crengile strâmbe şi aspre ale copacilor care îi invadau parcă, noapte de noapte, grădina şi casa şi camera. Se găsea uitându-se la ea, în miez de noapte, cum se întinde şi înconjoară oraşul, cum îi separă, îi închide, îi desparte de realitate pe locuitori, cum verdele întunecat strălucea parcă malefic în lumina lunii pline. Adesea deschidea geamul, aşteptând să audă zgomote venind din codru, dar liniştea mormântală a acestuia îi dădea fiori, iar mirosul greu de pământ umed şi lemn uscat îi invada nările şi o ameţea. Se simţea atrasă de pădure, de umbrele mişcătoare ale copacilor şi de foşnetul lin al frunzelor moi, însă în acelaşi timp o teroare o cuprindea gândindu-se că se află cu picioarele goale înfipte în huma neagră şi cleioasă, fără să vadă, să audă sau să simtă altceva înafară de prezenţa codrului. O cucerea cu misterul său, apoi o înfricoşa cu acelaşi mister. 
Copilăria şi-o petrecuse gândindu-se că pădurea este magică; un portal între casa ei şi poate un ţinut îndepărtat, cu câmpuri înflorite, soare strălucitor şi oameni zâmbind, ceea ce ea nu întâlnise niciodată în orăşelul natal. Mai târziu, odată ce îşi rupse rădăcinile groase ce o ancorau în casa părintească, Eliza conştientizase că pădurea era magică într-un fel, doar că nu era magia la care visa ea. Copacii aveau trunchiuri groase şi înalte, greu de evitat atunci când te avântai în codru şi greu de doborât, frunzele erau moi şi slinoase în majoritatea anotimpurilor, iar pământul era umed şi lipicios la atingere, iar toate astea făceau ca o traversare a pădurii să fie, dacă nu imposibilă, măcar anevoioasă. Codrul era acolo pentru a-i ţine prizonieri într-un fel pe locuitori. Eliza simţea că de fiecare dată când călătoreşte înafara oraşului, pădurea o priveşte cu o pereche de ochi subţiri şi întunecaţi şi că niște braţe groase se vor ivi în orice moment pe drum pentru a o opri; şi totuşi asta nu s-a întâmplat niciodată. Drumul era mereu mai lung la ieşire din oraş, decât la întoarcere, sau cel puţin aşa percepuse copilul din ea. 
Odată ce părăsise oraşul ca să meargă la facultate, Eliza se simţi oarecum mai vie. Dăduse vina pe viaţa într-un oraş mare, însă ştiuse înăuntrul ei că nu mai era apăsată de mohorârea codrului. De fiecare dată când îşi vizita părinţii, era atrasă parcă într-un hău întunecat plin de tristeţe şi oboseală, cu miros de iarbă crudă şi ploaie. Pleca mai extenuată decât venise, cu migrene şi promisiuni că nu se va întoarce, promisiuni pe care le încălca din nou şi din nou, doar de dragul părinţilor săi, deşi se simţea ameţită şi slăbită atunci când vedea şi mirosea pădurea.
Eliza credea că pădurea îşi pusese amprenta asupra ei încă de când era mică. După cea de-a cincea zi de naştere sărbătorită în casa cu acoperiş albastru din capătul străzii, nu a mai fost la fel. Îşi aminteşte şi acum. Primise cadou o carte, de la mătuşa şi unchiul ei, ce călătoriseră în Europa de curând, o carte cu coperţile din piele roşie strălucitoare şi ornamente aurii, care înfăţişa unele dintre cele mai frumoase basme din lume. Luase, când tatăl ei nu era atent, o lanternă din garaj şi era pregătită să termine de citit cartea cu basme în noaptea aceea. Se aşezase pe pat, trăsese pătura moale peste cap şi, cu cartea în poală, aprinsese lanterna deasupra ei. Îşi trecuse degetele micuţe peste scrisul aurit de pe copertă, strânsese în palmă pielea fină şi deschisese timidă cartea. Mirosul de lipici şi hârtie îi înfundase nările, iar Eliza zâmbise strâmb, cu ochii aproape închişi de oboseală şi citise. Timp de câteva ore, dăduse pagină după pagină, cu ochii urmărind literele negre şi imaginile frumos colorate. 
Însă cuvintele începuseră să se înceţoşeze şi să danseze lin pe foi, iar desenele îşi pierduseră din strălucire încetul cu încetul. Un căscat îşi făcuse apariţia pe buzele ei, aşa că Eliza stinsese lanterna şi pusese cartea pe noptieră cu degetele obosite. Odată ieşită din căldura păturii, frigul nopţii o învăluise puternic şi micuţa se îndreptase spre geam pentru a-l închide. Palmele i se frecaseră de ochi, parcă pentru a-i menţine deschişi pentru ce urma să vadă.
Prima dată auzise foşnetul frunzelor din pădure, grav şi sonor, apoi vântul vuind printre copaci, aspru şi rece, ajungând până la ea. Crengile negre se dăduseră la o parte, iar în luminişul din spatele casei un lup îşi făcuse apariţia. Blana îi era maro închis, iar colţii galbeni şi ascuţiţi. Ochii subţiri şi întunecaţi, aceiaşi ochi pe care Eliza îi simţise adesea aţintind-o atunci când privise spre pădure, o fixaseră. Lupul înconjurase de trei ori salcia din luminiş, apoi dispăruse fără urmă. Eliza era prea speriată ca să mai scoată vreun zgomot, aşa că se întorsese în pat tremurând. În următoarea dimineaţă, tatăl ei îi anunţase că salcia e bolnavă şi că trebuie să o taie, însă asta nu s-a întâmplat niciodată. Eliza îşi făcuse curaj să atingă scoarţa salciei şi nu o simţise moartă, ci dimpotrivă, seva curgând repede şi lin, salcia fiind mai în viaţă ca niciodată. Apoi văzuse ochii lupului şi se îndepărtase de copac, fără să-l mai atingă vreodată.
Acum, ani mai târziu, Eliza se uită din nou la pădure din camera ei din copilărie. E tot neagră şi rea, iar salcia e tot aplecată şi parcă o priveşte. Îşi aranjează gulerul cămăşii negre, pregătită pentru a-şi înmormânta părinţii, pentru a vinde casa cu vedere la pădure, pentru a se despărţi de tot de oraşul înconjurat de codrul întunecat şi de salcia care o urmăreşte de când se ştie.

Miruna Popa, clasa a XI-a,
Colegiul Național de Informatică
“Carmen Sylva” Petroșani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *