Versuri de Teodora Sava

  • de

Azi sunt

Mă izbesc de întrebarea „cine sunt?” ca marea agitată de o stâncă pusă idiot la malul ei. Am stat o săptămână să mă gândesc la un răspuns pentru această întrebare și mi-am dat seama că zilnic am fost altceva. În prima zi am fost un drum lung, ce părea infinit, un drum ce a început la răsărit și la finalul lui a prins apusul, un drum drept. Apoi am fost mirosul puternic de lavandă de pe plaja pietroasă, îmbrățișat de briza mării, miros pe care-l regăseam la fiecare pas seara când îmi adunam puterile să mă plimb pe străzile înguste, delimitate de case cu ferestre de lemn, verzi. Am mai fost și versul lui Jordan Mackampa „let me be free” care aproape urla în căștile mele vechi, de care am grijă de atâta timp, ca să acopere entuziasmul zecilor de oameni ce stăteau în jurul meu la mal. Am mai apucat să fiu și o eclipsă de lună pe care o urmăream atent de la etajul 3. Am fost o galerie de artă într-o grădină, tablouri negre și albastre, flori mov, un castron cu caise și 7 tuburi de culoare. Am fost un parfum dintr-un butic cu produse naturale, o infuzie de iasomie, trandafiri și liliac ce stârnește amintiri din copilărie. Pe final, am fost o cină în care toți ai mei zâmbeau și se gândeau la cei douăzeci de ani de când sunt împreună și unul dintre ei învăța trei limbi doar ca să se poată juca cu o fetiță. Am ajuns iar la a fi un drum.

Așadar, nu mă întreba cine sunt. Vei primi un alt răspuns la răsărit. Sunt lucruri mărunte, dar veșnice, sunt strigăte ce depășesc orice limită,  sunt momente pe care nimeni nu le-ar putea șterge. Prefer să cred că sunt altceva pentru fiecare persoană din jurul meu. Sper să fiu „ceva” și nu „cumva”. Vreau ca amintirea mea să fie asociată unui loc, unui cântec, unei străzi. Să fiu acel ceva ce s-a întâmplat cinci minute și după, nu a mai murit niciodată. 

Sunt un om simplu.

Am narcise-n duș

 am un duș
e negru în jur
un negru prea dur
e sticlă în rest
florile astea-s un gest
e rece pe jos
e destul de frumos.
am ieșit si am pus narcise în loc
iar dușul meu acum e un bloc
pentru, cu, și despre narcise
oh, ce vise...
zâmbeau, dansau, cântau fără rădăcini
Să audă vecini
că narcisele mele au prins viață
în duș.

Un cerc din scaune

au venit. serile în care te sufoci. nu sunt sigură dacă e din cauza căldurii sau a singurătății. probabil singurătatea, care vine neinvitată și se așază pe fiecare loc liber al sufletului meu. și câteodată locurile sunt așezate în cerc…nici nu mai încerc. mă așez și eu lângă. nu schimbăm multe replici. sunt și seri în care nici nu ne mai salutăm. ne acceptăm reciproc. am căzut de acord să lăsăm geamul deschis. e întuneric și singurul bec de pe stradă nu-i suficient de puternic încât să treacă de perdeaua albă, agățată de pisică. când devin deranjante țipetele mute dintre noi, le acoperim cu ceva mai bun, muzică. e atât de profundă câteodată, că abia reușim să nu plângem. serile de vineri în care nu mă așez lângă ea și mă așez, de fapt mai mult stau în picioare, printre sute de oameni, încep să mă obosească. nu-mi zboară gândul la ea în acele câteva ore în care mă mișc pe ritmuri mult prea diferite față de restul serilor noastre, dar când ajung acasă nu-mi mai dă drumul. nu numai că stăm una lângă cealaltă, dar ne și ținem de mână. se mai așază un om, doi, trei pe scaunele rămase. doar ne vizitează. după puțin timp ne părăsesc cercul. și iarăși suntem doar noi…
s-a pus și el, la fel de neinvitat ca și singurătatea. doar stătea în fața noastră și zâmbea, așteptând un zâmbet la schimb.
încercam să-i spun într-un mod frumos că zâmbetul lui nu se potrivește cu locul meu și că ar trebui să încerce în altă parte, dar a preferat să rămână. am acceptat. i-am zâmbit. m-am ridicat de pe locul meu și m-am așezat lângă el. avea cămașă. eu aveam rochie albă. parcă eram pregătiți să stăm atât de aproape. ne-am uitat unul la celălalt și după nu am mai avut curajul de a o face din nou. liniște. nici nu împărțeam aceeași limbă, dacă vorbeam trebuia să căutăm o cale de mijloc. ne-am uitat iarăși și a durat atât de mult încât privirea noastră s-a transformat în sărut. s-a oprit timpul din fuga lui chinuitoare. parcă nici vântul nu mai bătea. soarele refuza să mai apună.

Teodora Sava – Colegiul Național Bănățean Timișoara

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *